Category: jurnalul ultimilor

au fost mulţi ani de obsesie Monciu-Sudinski, timpul trecea, mereu prost sau aiurea şi era obsesia asta cu Monciu-Sudinski despre care auzisem în Club A, de la Mitoş şi Murug şi nici măcar nu ştiam cine dracu e sau ce-a scris Monciu-Sudinski dar imediat, imediat am căpătat o obsesie.

întrebam mereu – îl ştiţi pe Monciu-Sudinski?

oriunde mă duceam întrebam – îl ştiţi pe Monciu-Sudinski?

aţi citit ceva de Monciu-Sudinski? şi nimeni nimic

nici anticarii nu ştiau cine a fost şi ce-a scris Monciu-Sudinski

şi parcă mă durea să nu ştiu nimic şi tânjeam

ca o obsedată. parcă înnebuneam dacă nu citeam

ceva de Monciu-Sudinski. erau 3 cărţi pe lume de Monciu-Sudinski şi

eu nu ajungeam niciodată la ele şi mă rănea lucrul ăsta

ştiam despre Monciu-Sudinski că s-ar fi sinucis şi pe urmă că

nu s-ar fi sinucis ci că a lepădat totul şi a început să umble

pe câmpuri drept “Alexandru robul lui Dumnezeu”, într-o ţară străină, pe câmpuri.

şi întrebam oriunde mă duceam – de ce nu-l reeditează nimeni pe Monciu-Sudinski? şi nimeni nu răspundea. pentru că nimeni nu ştia mai nimic.

ce face familia Monciu-Sudinski? de ce nu dă drepturile?

n-a fost de-ajuns că i s-au interzis cărţile în comunism, să i se interzică şi în democraţie? n-a fost de-ajuns că i s-au topit cărţile în comunism

să i se topească toate urmele şi în democraţie?

faptul uimitor a fost că, la câţiva ani de la debutul obsesiei, am dat din greşeală peste Biografii Comune a lui Monciu-Sudinski şi foarte multă vreme a fost singura carte pe care o citeam de 5, 6 ori pe an şi predicam oriunde mă duceam despre Monciu-Sudinski.

oriunde mergeam. am mers la Roşia Montana şi am predicat despre Monciu-Sudinski şi nimeni nu ştia nimic nici acolo despre Monciu-Sudinski.

i-a făcut Mitoş blog lui Monciu-Sudinski şi a pus acolo nişte povestiri, două.

le-am dat tuturor să citească cele două povestiri de Monciu-Sudinski.

apoi am început să lucrez la Lolita32. trecuseră ani şi obsesia cu Monciu-Sudinski nu mai era o obsesie cu Monciu-Sudinski. uitasem. mă interesau războaiele şi fetiţele şi nu mă mai interesa de Monciu-Sudinski. a ieşit Lolita32 şi Gabriel mi-a zis – bă, îl ştii pe unu Monciu-Sudinski, am aflat de el dintr-o carte, cred că ţi-ar plăcea. şi îi zic – bă, eu îl caut pe Monciu-Sudinski de mai bine de 10 ani!!! cărţile lui Monciu-Sudinski au fost arse de comunişti, scoase de peste tot, distruse! e un blog, stai aşa să-ţi trimit să citeşti două, trei chestii şi adu-mi aminte să-ţi dau Biografii Comune când vin la tine.

şi am reintrat pe blogul lui Mitoş făcut pentru Monciu-Sudinski şi, ce să vezi, era acolo Rebarbor în format pdf. şi am îngheţat de fericire şi a revenit vechea, nostalgica obsesie cu Monciu-Sudinski şi era ca şi cum aş fi găsit lucruri sau gesturi de-ale taţilor mei care nu mai erau, aşa mă simţeam şi am descărcat Rebarbor, care până atunci nu fusese acolo sau fusese, dar nu mai intrasem de mulţi ani pe blog, n-aveam de unde să ştiu. şi am descărcat Rebarbor al lui Monciu-Sudinski, parcă mă închinam, tremuram pe scăunelul meu verde şi aveam ochii holbaţi şi am făcut aritmie pe loc am vrut să citesc Rebarbor dintr-un suflet, cum se zice şi atunci a venit şocul

cel mai mare şoc, distrugerea emoţională, cel mai intens şoc în urma căruia m-am prăbuşit şi m-am simţit în acelaşi timp ca şi când aş fi fost îndrăgostită de Monciu-Sudinski, iremediabil şi total nebună.

pentru că în Lolita32 e un poem, vechi de vreo 6 ani şi tot remodelat şi rescris, mai puţin finalul, la final n-am umblat niciodată, doar am tăiat şi rescris  restul, cred că are în total vreo 5 modificări. ei, şi poemul ăsta se sfârşeşte aşa “singură ca un monstru” şi în Rebarbor dau peste aceeaşi expresie “singură ca un monstru” şi, cum se zice, m-am căcat pe mine. îi scriu lu’ Claudiu şi-i spun şi concluzionăm că-i SF.

pe urmă am ieşit într-o seară la Green, era seară cu poezie şi jazz sau ceva. şi era şi Mitoş pe-acolo şi le-am spus tuturor că trebuie să discut neapărat cu Mitoş, aşteptam să-şi citească toţi poeziile şi îl fixam pe Mitoş. i-am zis lui Tibi că trebuie neapărat să discut cu Mitoş, i-am zis şi lui Perţa că trebuie neapărat să discut cu Mitoş, i-am zis şi lui Ţupa că trebuie neapărat să discut cu Mitoş, i-am mai zis unei fete de la aceeaşi masă şi pe care n-o cunoşteam că trebuie să discut neapărat cu Mitoş. era urgent şi necesar şi înnebuneam de stări şi într-un final au terminat dracului cu cititul poeziilor şi s-au aşezat toţi dracului, mă rog şi m-am dus la Mitoş şi i-am zis – mă, Mitoş, uite şi tu ce fază cu Monciu-Sudinski şi cu mine, mie încă nu îmi vine să cred, a apărut acum Lolita32 şi să vezi, blablabla “singură ca un monstru” exact ca-n Monciu-Sudinski şi zic – ce mă fac, Mitoş? adică ce fac, ce să cred, cum să interpretez asta? şi Mitoş se uita când la cer, când stânga-dreapta, foarte repede, numai la mine nu se uita, iar eu îl fixam, cred că îmi ieşeau ochii din cap, aşa păţesc în cazuri obsesionale şi când sunt ffff emotivă sau sensibilă, ba nu, că atunci mi se adâncesc în cap (ochii).

şi Mitoş mi-a zis – da, măi, păi, sunt cazuri, sunt cazuri. şi pe urmă nu mai ţin minte ce mi-a mai zis Mitoş, eram prea ocupată să văd cum i se mişcă ochii după toate lucrurile înspre care privea şi cum îşi schimba cu rapiditate privirile, ceea ce m-a ameţit atât de mult că nu i-am putut urmări ideile.

de-atunci mă întreb dacă să mai spun, în diverse ocazii, de Monciu-Sudinski, sau să întreb pe orişicine ştiţi, îl ştiţi pe Monciu-Sudinski? adică l-aş ţine doar pentru mine pe Monciu-Sudinski, deşi e nedrept, pentru că nu pot forţa un asemenea fenomen să-mi aparţină, pentru că e doar impresia mea sau a fost impresia mea că e ca o legătură ascunsă ascunsă, adulteră sau chiar sfântă, de fapt pură sau psihopată pe care am avut-o cu Monciu-Sudinski şi nici eu nu mai înţeleg nimic, doar că exercită asupra mea o la fel de mare şi puternică atracţie acest Monciu-Sudinski, acest “Alexandru robul lui Dumnezeu” despre care nimeni nu mai ştie nimic şi a cărui familie nu vrea sau nu poate sau nu ştie să-i reediteze cărţile.

mai am de citit o singură carte de-ale lui Monciu-Sudinski.

cred că toţi ar trebui să citim cărţile lui Monciu-Sudinski.

 

 

Când eram copil nu mă gândeam că anii trec. Îi trăiam, pur şi simplu. Veneau şi se duceau dracu anotimpurile şi pe mine mă durea în cot. Am făcut un calcul simplu cu aplicaţia Calculator a calculatorului, care mi-a rezultat că au trecut 27 de ani de la Revoluţie şi m-am speriat. 27 de ani de relaţie bolnavă cu făptuitorii lu’ democraţia, tovarăşii noştri cei mai aleşi dintre cei aleşi. Ţinând cont de faptul că nu mă întreabă nimeni niciodată ce-am făcut io la revoluţie, cum şi vouă vi se întâmplă des şi zilnic să nu vă întrebe nimeni nimic, m-am întrebat eu: bă, tu ce-ai făcut când cu revoluţia? Păi, ce să fac, maică, jucam volei cu frate-miu, la ţară, peste poartă. El în curte, io pe drum. Sau invers. Avem minge d-aia mică şi nenorocită, din cauciuc tare, care dacă o plesneai te învineţea. Nu ştiam ce e aia revoluţie şi de ce e. Eram în clasa I-a abia, visam să ajung pionier, bine că n-am mai ajuns. Eram îndrăgostită de Ecaterina Teodoroiu, prima femeie din visele mele, bine că nu mai sunt. Voiam să mă fac soldat şi să lupt pentru ţară şi popor, mă durea mintea.

Jucam volei, deci. Înfofoliţi în fâş şi cu nădragi de lână, vopsiţi grena. Provocau mâncărimi, de-asta purtam mereu izmene flauşate pe sub nădragi, bluză de corp flauşată pe sub pulovărul tot din lână, şi care atârnau vreo 10 kile toate, plus fular peste bot, legat cu nod dublu la ceafă. Eram aşa de înfofoliţi că ne rostogoleam. Foarte târziu în viaţă am realizat că, iarna, poţi să circuli şi fără să te rostogoleşti, fără să arăţi ca o gogonea ambulantă. Mă uitam şi io la fetele care treceau grăbite pe lângă mine pe stradă. Aveam douăjşiceva de ani şi gâfâiam, dar nu de la tutun sau alcool, nu, gâfâiam sub un morman de bulendre care mă oprimau pe mine şi pe personalitatea mea, pe când toate fufele-alea, ale dracu, treceau sprinţare, în geci subţiri de motoriste şi pe care le durea în cur de geruleanul de-afară. Pe când eu puteam fi confundată cu o aurolacă, noroc că în provincie nu aveam aurolaci şi nici n-a strigat vreun băiat după mine pe stradă, să mă facă şi mai mult de râs. Doar câţiva bulgări mi-am luat în cap. mda, şi nici acum n-am renunţat la prostul obicei de-a arăta ca o gogonea.

Iar am deraiat. Deci decembrie anno comunisto ‘89. Volei. Se auzeau, în depărtare, tunuri. Era ceva vuiet, sau doar ne imaginam noi că e. Ne minţiseră ai noştri că să nu ieşim din curte, că sunt tancuri şi tunuri la unitatea militară de pe deal şi că se trage în oameni. Deci noi credeam şi d.aia auzeam chestii. Venea Crăciunul, noi voiam să primim jucării, nu să ne prăpădim, nu voiam să vină moartea, voiam să vină Moş Gerilă şi la altceva nu ne gândeam. Noroc că revoluţia n-a ţinut prea mult şi am putut să mergem să colindăm, ca de obicei. La noi la ţară, colindeţea începea dracu din noapte. Ne trezea baba la 2, 3 AM, ne înfofolea cu spume, ne agăţa în diagonală o traistă, ne dădea nişte beţe şi aşa o porneam prin sat, din poartă-n poartă. Mergeam cu tataie în primii ani şi nu mergeam prin tot satul. Aveam traseu doar de la casa noastră până la casa celorlalţi bunici, de pe valea din capul satului. Acolo ei se puneau pe băutură şi noi pe plictisit. Erau dimineţi întunecoase, cu pământul bocnă dar sclipicios. Mereu luam cu mine câte-o floare păstrată de ai mei, d-alea de se pun la nunţi la revere, albe, cu mult sclipici. Făceam comparaţii între diamantele pământului şi diamantele false ale florilor ălora. Ce mai, eram cam ciudată la cap.

Nu că aş fi avut alte jucării. Vara mă jucam cu frunze şi coceni, iarna cu flori de nuntaşi. Oi fi avut şi jucării, ştiu că primeam second-hand de la o verişoară d-ale lu’ taică-miu, dar nu mai ţin minte absolut nici un fel de jucărie de dinaintea lu ‘89. Eram amărâţi toţi la capitolul ăsta. Sau alde noi prea mici şi proşti ca să primim. Dacă primeam, le stricam şi ne lua dracu. Deci vara frunze, coceni de porumb din care ne făcea tataie viori. Chiştoacele de Carpaţi erau şi ele jucării primăvara, vara şi toamna, dacă nu ploua. Iarna sanie şi ţurţuri. Vara mă aşezam în spatele mobrei lu taică-miu şi inhalam cu poftă fumul. Iarna râcâiam pereţii şi lingeam varul. Vara stăteam pe canalele de irigaţie şi aruncam cu bolovani în apă, de-l apucau pe babac toţi dracii, că-i speriam peştii. Toamna aruncam cu cataroaie după băieţii de la bloc  care mă enervau, aşa am spart un parbriz de Dacie, ceea ce a fost foarte costisitor pentru ai mei şi extra-dur pentru mine. Târziu am renunţat la obiceiul ăsta de a arunca cu chestii, după multe scandaluri şi chestii distruse ori de mine, ori de băieţii cu care m-am tot  încurcat.

Alte jucării: vara mă tăvăleam în trifoi, iarna mă tăvăleam în zăpadă, primăvara şi toamna în toate mocirlele şi bălţile de pe drum. Erau foarte mişto jucăriile astea vai steaua lor.

Prima păpuşă primită, cred că în 90, a fost oricum sechestrată în vitrină, să n-o murdăresc. Vă daţi seama acum de ce au oamenii frustrări?

Era al dracului de multă amărăciune. Nu ştiai ce să-i iei copilului, că uneori n-aveai ce, n-aveai de unde. Am avut un ied hidos. Oamenii erau trişti, în plm, degeaba se cacă pe ei cu nostalgiile, erau f trişti, amărâţi şi nefericiţi. Depresia nu exista încă pe atunci, era capitalistă, nu aveau voie. Şi oricum, tot ce însemna boală psihică era interzis. O beleai şi dacă erai handicapat.

Nu înţeleg nostalgiile astea. Nu ştiu după ce tânjesc toţi creştinii ăştia, că în comunism nu aveau voie să practice creştinismul toată-ziua bună-ziua cum o fac acum. N-aveau voie cu colinde, de care acum toată lumea face mişto.

N-aveau de niciunele. Era amărăciunea penuriei şi amărăciunea libertăţii lipsă a minţii. Erai zdrobit de astea.

 

Noi eram cumva favorizaţi şi era favorizat tot românu care avea rude la ţară, bunici şi d-astea. La bloc era jale când geruia p-afară. Se lua curentul, căldură ciuciu, apă caldă neam. Stăteam ca idioţii, strânşi în jurul aragazului. Butelia, monamur! Da’ şi când se termina, păi de nu îşi lua la porcăieli şi şuturi! Da, că trebuia să te duci şi să te poziţionezi la una din cozile alea la care sigur-sigur avea să se bage butelii. Şi aşa putrezeai ca prostu, degeaba, pe la cozi nesfârşite.

 

O amintire care mi-a distrus sufletul gen like 4evăr e legată de amărăciunile astea şi de o coadă. O coadă la pâine. Bine că n-am prins prea multe, pity for those who did. Iţi iroseai ore din viaţă, ore preţioase, de nerecuperat. La fel cu nervii, la fel cu sufletul, totul se schimba în tine, toţi atomii se rearanjau în feluri în care poate nu ai fi vrut, alterându-te, uneori transformându-te într-o oroare umană turnătoare, dacă n-aveai coaie să te împotriveşti, alteori, într-o eroare umană terorizată şi chiar întemniţată din cauză că element agitator împotriva regimului.

 

Aşa, aminitrea. Scena  asta, rămasă ca o rufă murdară aruncată în mijlocul marelui budoar al memoriei, datează de prin ’86-’87, şi nu vrea să dispară.

E, după ceva timp pierdut la o scară de bloc cu aprozar  improvizat (decât doar pentru pâine) pentru o pâine amărâtă, o iau uşurel ameţită spre casă. Eram copil, vai mama mea! Era primăvară devreme, era iarnă, era toamnă târzie? Asta nu mai ştiu.  Încercam să mă ţin pe picioare când, ce să vezi, m-a trezit brusc la realitate o busculadă pe trotuar. Ce să fie oare? păi, ce să fie: nişte tovarăşi şi tovarăşe meliţând tot felul miliţienilor de rigoare şi care tovarăşi împungeau aprig cu degetele lor incriminatoare un bătrân sfrijit şi tăcut, cam ca un moş crăciun răpciugos.

miliţenii l-au încolţit în bicicleta pe lângă care mergea. i-au ridicat cămaşa. deja omu’ se chircise de ruşine. avea legată pe trunchi nişte şuncă “să le dau la copii să mănânce, aveţi milă tovarăşi, abia am trecut iarna” cam asta a fost tot ce-a zis. şi nu cu slugărnicie. ci foarte onest, încetişor.

m-am uitat atunci, copil fiind, la moacele tovarăşelor şi tovarăşilor. le-am înregistrat gesturile, zâmbetele, atitudinea.

unii dintre ei, deşi nici măcar nu se născuseră pe vremea aia, s-au reîntors acum, degizaţi care mai de care. să le fie de bine.

 

În fine, Revoluţia. Mă, n-am ştiut nimic atunci de ea. Sau am ştiut foarte puţin. Ştiu că tata a fost săltat odată de miliţie, că-l turnase un securist că asculta Europa Liberă. Gloria a fost dusă repede la ţară, ascunsă în şură, sau în pătul, printre păduchi de găină sau dracu ştie pe unde. Aşa a scăpat tata, că n-aveau probe. Şi că turnătoru’ era amantul vecinei noastre şi nu voia să se afle asta, aşa că a lăsat-o baltă. Dar poate că de-aia nimeni nu vorbea la noi în casă. De teroare şi de frică. Mai ştii ce dracu vorbeşte copilu ăsta prost şi cum se scapă, de ne distruge? Păi, da, pe principiul “eu sunt mic, nu ştiu nimic, tata-n pod beleşte oaia” puteai să-ţi fuţi neamul în gură lejer şi să rămâi în amintirea tuturor ca turnătorul de aur.

 

Au trecut ani mulţi până să aflu singură, de la televizor, de prin ziare, de prin cărţi, cam ce-a însemnat ‘89 pentru România. De morţi şi de hoţi. De liberi şi de foşti comunişti deghizaţi conform interesului. De halul în care am ars-o de-atunci şi până acum.

 

Dar pentru copilul idiot şi dubios care eram, ’89 a fost anul în care Moş Gerilă a luat-o la goană peste dealurile unităţii militare de la gară şi s-a dus dracului spre bulgari, rostogolindu-se printre nămeţi.

’89 a fost ultimul an în care l-am aşteptat pe Moş Gerilă.

eu şi frate-miu îl aşteptam la etajul 3 al blocului B5, mun. Giurgiu, jud. Giurgiu, pe Gerilă ăsta, pe care îl ştiam, după moacă, după port, din nişte felicitări bulgăreşti colecţionate într-un caiet de mate liniat.

e primul Crăciun pe care mi-l amintesc. stăteam în bucătărie. aveam lumină. (AVEAM LUMINĂ!). aburea ceva pe aragaz. a bătut la uşă. ho, ho, ho! a fost primul sac de plastic pe care memoria mea l-a înregistrat. un sac enorm de plastic, gros, transparent.

a fost prima chitară pe care am văzut-o în viaţa mea. amintirile se încurcă şi nu ştiu ce mai era în sacul ăla.

în fine, tata era costumat în ceea ce am aflat că se numea Moş Crăciun. o mască din alea chinezeşti, tare sinistră, cu nişte vată atârnând aiurea, de-i vedeam perii pe care urma să şi-i bărbierască a doua zi dimineaţă, o haină roşie lălâie în ultimul hal, din material de drapel, care atârna pe el ca pe gard.

evident, arătarea aia oribilă cerea poezii. troc. troc. troc. eu vă dau, voi îmi daţi. ca nişte autişti eram, eu mă uitam la degeţele, analizam mânuţele, trăgeam probabil, cum îmi stă şi acum în caracter, de mânecile puloverului, sau de marginea de jos a lui, sau lărgeam gulerul… frate-miu, strălucea cuminte sub masa din bucătărie, îmi amintesc asta pentru că moaca lui semăna cu  veselia tâmpă a luminiţelor din brad.

Revoluţia la Giurgiu, în oraş, am înţeles că a fost sau n-a fost. În fine, la noi, mai ales că toţi aveau ceva pe la ţările lor-sate, oamenii erau prea ocupaţi să-şi taie porcul, să-şi prepare cârnăţăraia, să topească untura, să aleagă jumările, să afume şunca.

slănina – bibelou de porţelan.

cam aşa.

Voi ce făceaţi atunci?

o călătorie în inima psihotică a Titanului