Camera 134. Partikip.

“Tot ce spui poate și va fi folosit”

 

 

Ulii bolnavi, dezaxaţi

roiesc desupra triștilor rămași lângă groapă.

Prieteni și
în special cele mai dragi rude de sânge.
I-am văzut de atâtea și atâtea ori,
cu feţele rânjite,
în pragul ușii,
cum își frecau mâinile,
cum adulmecau prada de război: 94 de metri pătraţi, plus atâta teren la ţară,
plus recoltele (grâu, porumb, vin și ţuică – mai ales vin și ţuică), plus conturile bancare.
Prieteni trimiţând mesaje în timpul
înmormântărilor:
“E coada prea mare de mașini.
Nu pot să particip”.
I-am văzut.
I-am hrănit.
I-am iubit.
Ne-am bucurat cum am putut la binele individual.
Am băut cu ei.
Ne-am spus atâtea lucruri.
Am împărţit atâtea secrete.
Deopotrivă sinistre, superbe și mediocre.
Am făcut dragoste ca disperaţii.
Ca oamenii singuri.
Am urât împreună.
O intimitate insuportabilă.
I-am văzut pe toţi.
Cereau lapte și miere. Voiau perfecţiunea.
Așteptau o fericire plină de xanax.
Așteptau sâ ne omorâm animalele
pentru ospăţ.
Să ne dezvelim cadavrele
pentru plăcerea lor de a-ţi fi “alături la greu.”
În acele momente dificile
în care cineva pierde ceva,
în care se pierde cineva.
Sau cineva pierde pe altcineva.
Momentele dificile ale unor
străini.
I-am văzut. Prădătorii îmbrăcaţi în haine pestriţe.
Au trecut anii
și pe toţi i-am iubit.
Mai puţin p-ăia morţi.
Pe lângă toate astea, ne-am oferit
mereu și mereu și mereu
o intimitate insuportabilă.
Au trecut ani de bătăi și demzăţ.
Ani cu tărie, ani plini și praf, ani cu
băutură și cu singurătate.
‘Anii de aur ai gloriei noastre.’