Revoluţia şi Moş Gerilă. O poveste a memoriei despre ’89 & Crăciun.

img_9248

 

 

Când eram copil nu mă gândeam că anii trec. Îi trăiam, pur şi simplu. Veneau şi se duceau dracu anotimpurile şi pe mine mă durea în cot. Am făcut un calcul simplu cu aplicaţia Calculator a calculatorului, care mi-a rezultat că au trecut 27 de ani de la Revoluţie şi m-am speriat. 27 de ani de relaţie bolnavă cu făptuitorii lu’ democraţia, tovarăşii noştri cei mai aleşi dintre cei aleşi. Ţinând cont de faptul că nu mă întreabă nimeni niciodată ce-am făcut io la revoluţie, cum şi vouă vi se întâmplă des şi zilnic să nu vă întrebe nimeni nimic, m-am întrebat eu: bă, tu ce-ai făcut când cu revoluţia? Păi, ce să fac, maică, jucam volei cu frate-miu, la ţară, peste poartă. El în curte, io pe drum. Sau invers. Avem minge d-aia mică şi nenorocită, din cauciuc tare, care dacă o plesneai te învineţea. Nu ştiam ce e aia revoluţie şi de ce e. Eram în clasa I-a abia, visam să ajung pionier, bine că n-am mai ajuns. Eram îndrăgostită de Ecaterina Teodoroiu, prima femeie din visele mele, bine că nu mai sunt. Voiam să mă fac soldat şi să lupt pentru ţară şi popor, mă durea mintea.

Jucam volei, deci. Înfofoliţi în fâş şi cu nădragi de lână, vopsiţi grena. Provocau mâncărimi, de-asta purtam mereu izmene flauşate pe sub nădragi, bluză de corp flauşată pe sub pulovărul tot din lână, şi care atârnau vreo 10 kile toate, plus fular peste bot, legat cu nod dublu la ceafă. Eram aşa de înfofoliţi că ne rostogoleam. Foarte târziu în viaţă am realizat că, iarna, poţi să circuli şi fără să te rostogoleşti, fără să arăţi ca o gogonea ambulantă. Mă uitam şi io la fetele care treceau grăbite pe lângă mine pe stradă. Aveam douăjşiceva de ani şi gâfâiam, dar nu de la tutun sau alcool, nu, gâfâiam sub un morman de bulendre care mă oprimau pe mine şi pe personalitatea mea, pe când toate fufele-alea, ale dracu, treceau sprinţare, în geci subţiri de motoriste şi pe care le durea în cur de geruleanul de-afară. Pe când eu puteam fi confundată cu o aurolacă, noroc că în provincie nu aveam aurolaci şi nici n-a strigat vreun băiat după mine pe stradă, să mă facă şi mai mult de râs. Doar câţiva bulgări mi-am luat în cap. mda, şi nici acum n-am renunţat la prostul obicei de-a arăta ca o gogonea.

Iar am deraiat. Deci decembrie anno comunisto ‘89. Volei. Se auzeau, în depărtare, tunuri. Era ceva vuiet, sau doar ne imaginam noi că e. Ne minţiseră ai noştri că să nu ieşim din curte, că sunt tancuri şi tunuri la unitatea militară de pe deal şi că se trage în oameni. Deci noi credeam şi d.aia auzeam chestii. Venea Crăciunul, noi voiam să primim jucării, nu să ne prăpădim, nu voiam să vină moartea, voiam să vină Moş Gerilă şi la altceva nu ne gândeam. Noroc că revoluţia n-a ţinut prea mult şi am putut să mergem să colindăm, ca de obicei. La noi la ţară, colindeţea începea dracu din noapte. Ne trezea baba la 2, 3 AM, ne înfofolea cu spume, ne agăţa în diagonală o traistă, ne dădea nişte beţe şi aşa o porneam prin sat, din poartă-n poartă. Mergeam cu tataie în primii ani şi nu mergeam prin tot satul. Aveam traseu doar de la casa noastră până la casa celorlalţi bunici, de pe valea din capul satului. Acolo ei se puneau pe băutură şi noi pe plictisit. Erau dimineţi întunecoase, cu pământul bocnă dar sclipicios. Mereu luam cu mine câte-o floare păstrată de ai mei, d-alea de se pun la nunţi la revere, albe, cu mult sclipici. Făceam comparaţii între diamantele pământului şi diamantele false ale florilor ălora. Ce mai, eram cam ciudată la cap.

Nu că aş fi avut alte jucării. Vara mă jucam cu frunze şi coceni, iarna cu flori de nuntaşi. Oi fi avut şi jucării, ştiu că primeam second-hand de la o verişoară d-ale lu’ taică-miu, dar nu mai ţin minte absolut nici un fel de jucărie de dinaintea lu ‘89. Eram amărâţi toţi la capitolul ăsta. Sau alde noi prea mici şi proşti ca să primim. Dacă primeam, le stricam şi ne lua dracu. Deci vara frunze, coceni de porumb din care ne făcea tataie viori. Chiştoacele de Carpaţi erau şi ele jucării primăvara, vara şi toamna, dacă nu ploua. Iarna sanie şi ţurţuri. Vara mă aşezam în spatele mobrei lu taică-miu şi inhalam cu poftă fumul. Iarna râcâiam pereţii şi lingeam varul. Vara stăteam pe canalele de irigaţie şi aruncam cu bolovani în apă, de-l apucau pe babac toţi dracii, că-i speriam peştii. Toamna aruncam cu cataroaie după băieţii de la bloc  care mă enervau, aşa am spart un parbriz de Dacie, ceea ce a fost foarte costisitor pentru ai mei şi extra-dur pentru mine. Târziu am renunţat la obiceiul ăsta de a arunca cu chestii, după multe scandaluri şi chestii distruse ori de mine, ori de băieţii cu care m-am tot  încurcat.

Alte jucării: vara mă tăvăleam în trifoi, iarna mă tăvăleam în zăpadă, primăvara şi toamna în toate mocirlele şi bălţile de pe drum. Erau foarte mişto jucăriile astea vai steaua lor.

Prima păpuşă primită, cred că în 90, a fost oricum sechestrată în vitrină, să n-o murdăresc. Vă daţi seama acum de ce au oamenii frustrări?

Era al dracului de multă amărăciune. Nu ştiai ce să-i iei copilului, că uneori n-aveai ce, n-aveai de unde. Am avut un ied hidos. Oamenii erau trişti, în plm, degeaba se cacă pe ei cu nostalgiile, erau f trişti, amărâţi şi nefericiţi. Depresia nu exista încă pe atunci, era capitalistă, nu aveau voie. Şi oricum, tot ce însemna boală psihică era interzis. O beleai şi dacă erai handicapat.

Nu înţeleg nostalgiile astea. Nu ştiu după ce tânjesc toţi creştinii ăştia, că în comunism nu aveau voie să practice creştinismul toată-ziua bună-ziua cum o fac acum. N-aveau voie cu colinde, de care acum toată lumea face mişto.

N-aveau de niciunele. Era amărăciunea penuriei şi amărăciunea libertăţii lipsă a minţii. Erai zdrobit de astea.

 

Noi eram cumva favorizaţi şi era favorizat tot românu care avea rude la ţară, bunici şi d-astea. La bloc era jale când geruia p-afară. Se lua curentul, căldură ciuciu, apă caldă neam. Stăteam ca idioţii, strânşi în jurul aragazului. Butelia, monamur! Da’ şi când se termina, păi de nu îşi lua la porcăieli şi şuturi! Da, că trebuia să te duci şi să te poziţionezi la una din cozile alea la care sigur-sigur avea să se bage butelii. Şi aşa putrezeai ca prostu, degeaba, pe la cozi nesfârşite.

 

O amintire care mi-a distrus sufletul gen like 4evăr e legată de amărăciunile astea şi de o coadă. O coadă la pâine. Bine că n-am prins prea multe, pity for those who did. Iţi iroseai ore din viaţă, ore preţioase, de nerecuperat. La fel cu nervii, la fel cu sufletul, totul se schimba în tine, toţi atomii se rearanjau în feluri în care poate nu ai fi vrut, alterându-te, uneori transformându-te într-o oroare umană turnătoare, dacă n-aveai coaie să te împotriveşti, alteori, într-o eroare umană terorizată şi chiar întemniţată din cauză că element agitator împotriva regimului.

 

Aşa, aminitrea. Scena  asta, rămasă ca o rufă murdară aruncată în mijlocul marelui budoar al memoriei, datează de prin ’86-’87, şi nu vrea să dispară.

E, după ceva timp pierdut la o scară de bloc cu aprozar  improvizat (decât doar pentru pâine) pentru o pâine amărâtă, o iau uşurel ameţită spre casă. Eram copil, vai mama mea! Era primăvară devreme, era iarnă, era toamnă târzie? Asta nu mai ştiu.  Încercam să mă ţin pe picioare când, ce să vezi, m-a trezit brusc la realitate o busculadă pe trotuar. Ce să fie oare? păi, ce să fie: nişte tovarăşi şi tovarăşe meliţând tot felul miliţienilor de rigoare şi care tovarăşi împungeau aprig cu degetele lor incriminatoare un bătrân sfrijit şi tăcut, cam ca un moş crăciun răpciugos.

miliţenii l-au încolţit în bicicleta pe lângă care mergea. i-au ridicat cămaşa. deja omu’ se chircise de ruşine. avea legată pe trunchi nişte şuncă “să le dau la copii să mănânce, aveţi milă tovarăşi, abia am trecut iarna” cam asta a fost tot ce-a zis. şi nu cu slugărnicie. ci foarte onest, încetişor.

m-am uitat atunci, copil fiind, la moacele tovarăşelor şi tovarăşilor. le-am înregistrat gesturile, zâmbetele, atitudinea.

unii dintre ei, deşi nici măcar nu se născuseră pe vremea aia, s-au reîntors acum, degizaţi care mai de care. să le fie de bine.

 

În fine, Revoluţia. Mă, n-am ştiut nimic atunci de ea. Sau am ştiut foarte puţin. Ştiu că tata a fost săltat odată de miliţie, că-l turnase un securist că asculta Europa Liberă. Gloria a fost dusă repede la ţară, ascunsă în şură, sau în pătul, printre păduchi de găină sau dracu ştie pe unde. Aşa a scăpat tata, că n-aveau probe. Şi că turnătoru’ era amantul vecinei noastre şi nu voia să se afle asta, aşa că a lăsat-o baltă. Dar poate că de-aia nimeni nu vorbea la noi în casă. De teroare şi de frică. Mai ştii ce dracu vorbeşte copilu ăsta prost şi cum se scapă, de ne distruge? Păi, da, pe principiul “eu sunt mic, nu ştiu nimic, tata-n pod beleşte oaia” puteai să-ţi fuţi neamul în gură lejer şi să rămâi în amintirea tuturor ca turnătorul de aur.

 

Au trecut ani mulţi până să aflu singură, de la televizor, de prin ziare, de prin cărţi, cam ce-a însemnat ‘89 pentru România. De morţi şi de hoţi. De liberi şi de foşti comunişti deghizaţi conform interesului. De halul în care am ars-o de-atunci şi până acum.

 

Dar pentru copilul idiot şi dubios care eram, ’89 a fost anul în care Moş Gerilă a luat-o la goană peste dealurile unităţii militare de la gară şi s-a dus dracului spre bulgari, rostogolindu-se printre nămeţi.

’89 a fost ultimul an în care l-am aşteptat pe Moş Gerilă.

eu şi frate-miu îl aşteptam la etajul 3 al blocului B5, mun. Giurgiu, jud. Giurgiu, pe Gerilă ăsta, pe care îl ştiam, după moacă, după port, din nişte felicitări bulgăreşti colecţionate într-un caiet de mate liniat.

e primul Crăciun pe care mi-l amintesc. stăteam în bucătărie. aveam lumină. (AVEAM LUMINĂ!). aburea ceva pe aragaz. a bătut la uşă. ho, ho, ho! a fost primul sac de plastic pe care memoria mea l-a înregistrat. un sac enorm de plastic, gros, transparent.

a fost prima chitară pe care am văzut-o în viaţa mea. amintirile se încurcă şi nu ştiu ce mai era în sacul ăla.

în fine, tata era costumat în ceea ce am aflat că se numea Moş Crăciun. o mască din alea chinezeşti, tare sinistră, cu nişte vată atârnând aiurea, de-i vedeam perii pe care urma să şi-i bărbierască a doua zi dimineaţă, o haină roşie lălâie în ultimul hal, din material de drapel, care atârna pe el ca pe gard.

evident, arătarea aia oribilă cerea poezii. troc. troc. troc. eu vă dau, voi îmi daţi. ca nişte autişti eram, eu mă uitam la degeţele, analizam mânuţele, trăgeam probabil, cum îmi stă şi acum în caracter, de mânecile puloverului, sau de marginea de jos a lui, sau lărgeam gulerul… frate-miu, strălucea cuminte sub masa din bucătărie, îmi amintesc asta pentru că moaca lui semăna cu  veselia tâmpă a luminiţelor din brad.

Revoluţia la Giurgiu, în oraş, am înţeles că a fost sau n-a fost. În fine, la noi, mai ales că toţi aveau ceva pe la ţările lor-sate, oamenii erau prea ocupaţi să-şi taie porcul, să-şi prepare cârnăţăraia, să topească untura, să aleagă jumările, să afume şunca.

slănina – bibelou de porţelan.

cam aşa.

Voi ce făceaţi atunci?

etaj vii

 

cnv000015

 

 

 

ne surprinde lumina de veghe

cu  furculițele în aer

& cămășile desfăcute

 

la tv numai știri  despre moarte, moarte & moarte

 

te lasă rece

pe lângă tine sunt atâția alții

care au aflat abia acum

ce e aia

 

mai sunt câțiva care

după ce-și îngroapă ce-au de îngropat

se duc și se fut

devastați cum sunt de  disperarea asta naturală a speciei

de a transpira abundent

 

supraviețuiești în fiecare zi

& câteodată îți amintești

că te-ai apucat de fumat la 15 ani &

pe atunci

aveai doar niște burete

între piele și pulover